Veronica s-a hotărât să se mărite

Mi-a răsărit Veronica în minte. Chiar şi acum, după câtiva ani, când mi-o amintesc, zâmbesc a uimire.

Cred că în aceste momente aş prefera să am talentul Moşului, a lui Vania sau a lui Rareş Petrişor (pe care îl plac tare mult şi n-am posibilitate să i-o spun) pentru a descrie spectacolul numit Veronica.

Cu ceva ani în urmă făceam un master în Sibiu. Acolo am cunoscut-o pe Veronica. Secretara Veronica.

Dacă ar fi să o descriu printr-un cuvânt ar trebui să recunosc că 'voluptate' a fost inventat pentru ea.

Zâmbea tot timpul. Era întotdeauna drăguţă. Nu se grăbea niciodată. Când ajungeam în Sibiu treceam în primul rând pe la ea, să îmi pună ştampilă, întreba cum am călătorit (făceam de 200 km până acolo) şi ne servea cu cafea. 

Da, da, Veronica a existat!

Genul de femeie crescută la ţară, dar cu influenţa urbanului. Avea din ambele în ea. Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe ea. Păr frumos, lung, uşor ondulat natural, foarte bogat. Înaltă, dar foarte bine formată, cu carne pe ea. Ţâţe mari, ca nişte pepeni galbeni, grei. Atât de grei că sfârcurile nu se ghiceau. Nu am ştiut niciodată dacă purta sutien, la cât de răzleţi erau sânii în mişcare...Îmbrăcată decent, fără decolteu exagerat, fără fuste foarte scurte. Nu era o splendoare, nu pot să spun că era o frumuseţe, dar era ca mierea: dulce, colorată sublim, aromată, lipicioasă. Acel gen de femeie care place înclusiv femeilor. Îmaginaţi-vă cum o priveau bărbaţii.

Îmi amintesc de o conferinţă la Sibiu. Cu tot felul de nemţi care vorbeau, cu primarul Sibiului, Johannis, prefect şi alţi tipi plicitsitori (nu, Johannis, e un tip pe care îl asculţi cu plăcere, vorbeşte ca un neamţ, scurt şi la obiect).

Deci, pauza de cafea era singurul moment pe care îl aşteptam. Purtam la gât ecusoane cu lanţ. Îmi turnasem puţin  whisky ( nu, nu beau de obicei, uneori din disperare şi era, într-adevăr şi cafea) şi mă întrebam cum să mai rezist restul conferinţei...

Când a intrat în sală Veronica.

O priveam de la distanţă. Când păşea aerul se tulbura în jurul ei, totul era în mişcare, păr, privire, buze întinse într-un zâmbet ca un tatuaj pe faţa ei. Şeful ei, unul din şefii de acolo,  i-a întins un pahar.

Apoi a urmat acea mişcare, care mi s-a imprimat în creier, o vizualizez aşa cum am vazut-o, cu încetinitorul, dar parcă în continuă reluare.. Cu paharul în mâna dreaptă, şi-a scos lanţul de la gât cu mâna stângă, într-o apucare uşor smucită, de jos în sus, atingându-şi sânii, provocându-le o mişcare largă, aşa cum te joci şi loveşti în aer două baloane, care o iau razna, haotic...braţul a trecut peste faţă, pleoapele s-au închis pentru o secundă, zâmbetul nu a avut timp să se stingă, părul a fost cuprins de lanţul tras,  şi  l-adunat, într-o parte. După un timp, care a părut lung, zbaterile au încetat şi toate s-au ordonat, la loc.

Să vă mai spun că în timpul conferinţei Veronica s-a stercurat în sală întrebând şoptit, dacă mai vrea cineva ştampilă pe acte? Şi culmea , foarte mulţi au auzit-o. În câteva secunde prin uşa care se tot deschidea din cauza celor care ieşeau 'la fumat', pentru că deja aveau ştampile, o vedeam pe Veronica înconjurată de bărbaţii ieşiţi.

Apoi, totul s-a terminat. Veronica s-a măritat Nu era tristă, dar nu mai zâmbea. Nu ne mai făcea cafea. Avea părul strâns într-o coadă şi era grăbită. Nici sânii nu mai păreau ca pepenii, păreau încremeniţi, nici nu se mai observau deşi erau tot mari, iar strălucirea pălise.

Eu reiau 'filmul' cu scoaterea lanţului de la gât, văzut la conferinţă. 

Pentru asta iubesc bărbaţii femeile!