Stăteam demult de tot de vorbă cu o doamnă venită de la un punct de lucru aflat la 100 de km. Distanţa făcea ca deplasările acestei doamne să se întâmple mai rar, iar atunci când ne întâlneam vorbele ni se lungeau.
Cu doamna asta mă simţeam ceva mai apropiată aşa că o ascultam cum înşiră poveştile de viaţă.de fiecare dată.
Într-o zi îşi descarca sufletul povestind despre nişte necazuri cu sănătatea, destul de serioase.
În timp ce ea vorbea eu ascultam cu toată atenţia. Vorbele i-au fost întrerupte de un domn, mai învârstă,,coleg de serviciu care şi-a iţit capul prin uşă. A dat să zică ceva dar observând că nu sunt singură, uşor surprins, salută amabil colega de departe:
-A, bună ziua doamna de la Topliţa, ce mai faceţi?
-Bună ziua, păi ce să fac şi eu, uitaţi, sunt cam bolnavă, nu mă simt bine...şi nu apucă să termine propoziţia că domnul cel amabil o şi întrerupe.
-O, foarte bine! foarte bine! îl auzim spunând şi mai apucăm să îi vedem capul dispărând din uşă.
Doamna mă priveşte perplexă:
-No, eu îi spun că sunt bolnavă şi el de colo "foarte bine"...
Amabilitatea nu înseamnă apropiere de celălalt. Căci astfel am avea ca prietene de suflet toate vânzătoarele din supermarket. Mie cel mai mult îmi place când mă întreabă la plecare, după ce am plătit, "totul este în regula?". Îmi vine să-i spun "nu! pot să-ţi povestesc?". Dar deja îi zâmbeşte celuilalt client.
În capul meu răsună ecoul "nu, nu este în regula!".
Cearta înseamnă apropiere? Ai zice că da din moment ce ambii discută, urlă chiar unul la altul. Oare ei se aud? Sau sunt atât de preocupaţi de ceea ce au să-şi spună unul celuilalt încât nici nu urmăresc răspunsurile.
Sunt apropiaţi? Nu! Atunci când doi se ceartă se află la cea mai mare distanţă unul de celălalt. Sunt orbi, sunt surzi, sunt singuri cu angoasele lor, cu propriile formulări a reproşurilor. Sunt atât de ocupaţi cu ei înşişi încât nu au cum să-l audă pe celălalt.
Cândva am fost dependentă de muncă. Prietena mea venea la mine în birou şi-mi povestea de fiica ei. Eu o priveam prefăcându-mă atentă, iar în gândul meu îmi repetam că eu am atâta treabă şi ea mă reţine cu problemele ei. Ştiu, e "jenibil", dar aşa am fost cândva. Nu ascultam, nu aveam dispoziţie pentru problemele altora, nu mă dedicam decât serviciului şi copiilor.
V-aţi întrebat cât de prezenţi suntem atunci când ne închipuim că ascultăm? Ştim să ascultăm cu adevărat?
Mai ştim să privim omul în ochi şi să-i vedem sufletul? Mai ştim să lăsăm doar privirea să vorbească? Ştim să aducem alinare? Avem sau nu o vorbă bună de spus? Putem să renunţăm la noi pentru o clipă şi să ne dedicăm celuilalt?
Vrem să ascultăm, dar ştim?
Povestea ta mi-a amintit o întâmplare. Eram la cofetarie, am comandat înghetata asortata si am rugat sa renunte la frisca, platesc portia întreaga dar doresc fara. Am primit un pahar înalt si îngust, care m-a provocat la o adevarata lupta cu înghetata, anevoios de extras... Frisca era din plin, domnisoara uitase! s-a "sacrificat" una din fetele mele, doar ca sa nu "fac atmosfera". Dar când domnisorica a venit cu nota de plata si a avut tupeul sa întrebe daca ne-a placut, eu am spus sincer (fara urma de rautate sau ne-respect) ce am gasit eu în ne-regula...M-a privit zâmbind si a plecat. Cu siguranta nu a comunicat colegelor sugestia mea, care nu ar fi facut decât sa îmbunatateasca felul de servire pe viitor; ea a întrebat doar asa! i-a intrat pe o ureche si i-a iesit pe alta... Pacat!
RăspundețiȘtergereEu selectez pe cine ascult si pe cine nu. Nu permit oricui sa-mi risipeasca timpul si nici nu abuzez de timpul oricui. Incerc, uneori imi iese, uneori nu ... :)
RăspundețiȘtergereSugestiile pentru diversele servicii le fac in scris si astept raspuns tot in scris. Altfel, asa cum intra .. si iese.
Mai exista varianta in care unul vrea doar sa vorbeasca, si vrea atat de mult incat nici nu-l intereseaza daca cealalalt intelege ... (dialectul :D).
Carmen,
RăspundețiȘtergeresau cand te intalnesti cu o cunostinta si te saluta dupa care imediat te intreaba 'ce mai faci'. Dar nu se opreste, merge mai departe, iar tu din bun simti arunci dupa ea macar cu un 'bine, multumesc'. Oricum raspunzi spatelui ei. Oare de ce nu se rezuma la salut?
nona,
RăspundețiȘtergeremie au inceput sa-mi placa si mai mult oamenii. Ascult in general, adica incerc sa fiu atenta cand cineva vrea sa-mi vorbeasca. Eu toata viata am lucrat cu oameni, deci dupa primele cuvinte iti dai seama ce fel de abordare este: de placere, de curiozitate, din interes, de suflet...de cele mai multe ori ghicesti si ce vrea sa zica si-l lasi sa aleaga singur calea si forma in care reuseste sa-ti spuna ceea ce intuiesti deja.
Mie mi se pare interesant. Il privesc pe om in context, mimica, gestica, privire, emotivitatea, aroganta, bun simt, nesimtire...si reusesc sa nu reactionez ci sa ma amuz sau sama consider binecuvantata ca am purtat o discutie adevarata. (adevarata=sincera, de bun simt, deschisa, cu miez)
Am putin prieteni dar sunt (prietenii) pe viata. Asa ca, am si eu parte de discutii adevarate :D si sustinere si ajutor la nevoie.
RăspundețiȘtergereIn rest (pe cat pot) sunt solitara. Imi plac oamenii in masura in care nu-mi invadeaza teritoriul sau intimitatea :))
:)
RăspundețiȘtergereprietenii pe viata...n-as zice, sau depinde cat de scurta e viata lor.
Prienteniile din copilarie au rezistat cel mai mult timpului.
Si da, un prieten e cel care iti ofera sustinere la nevoie! Dar destul de rar asa prieteni.