Azi am văzut o manifestaţie de sensibilizare a societăţii cu privire la copii cu handicap.
Am văzut un tată cărându-şi fetiţa pe braţe, am văzut copiii cu sindromul Down într-un dans al răţuştelor pe lac...
O cunoştinţă m-a privit cu privirea celui căruia i-a încolţit spaima în suflet, pentru că, la fel de bine, putea să fi fost altfel. A spus pierdut: 'ce norocoşi suntem!'. Problema e că uităm des.
Mă enervează cărţile puse în bibliotecă fără noimă. Îmi ridic privirea şi mă enervez: Patanjali-ştiinţa sufletului, J.Piaget-Psihologia copilului, T Mihadaş-Pe muntele Ebal, Z Stancu-Poeme cu lună, Let's learn english, P Bruckner-Luni de fiere, Sociologie şi societate, Aghata Christie-O autobiografie, Modelarea deciziei economice, Andrei Pleşu-Obscenitatea publică, The woman in white, Povestiri divin inspirate, Al treilea val, Şocul viitorului, Dostoievski-Demonii...ceea ce mă face să decid: 'fă-o acum, nu mâine'.
Gata! Am rearanjat. E vorba de mica bibliotecă de deasupra biroului. Acum, pe primele două rafturi, sunt cărţile mele de suflet :)
Voi cum vă aranjaţi cărţile în bibliotecă?
Şi mai am vreo două gânduri, destul de neclare, dar le las să se contureze în voie.
Am uitat! Am citit asta: 'Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri.' Cred că cea mai des întâlnită cauză a depresiilor la adolescenţi este că nu ştiu să gestioneze eşecurile. Constat că nimeni nu-i mai învaţă ce să facă când nu reuşesc, când sunt părăsiţi, când sunt îndepărtaţi din grup, când nu sunt acceptaţi...
Şi nici eu nu-mi încurajez suficient copiii. Când ei fac ceva bine, mi se pare firesc şi mă forţez să fac aprecieri, asta când nu uit, că de cele mai multe ori le trec la categoria 'bineînţeles'.
Am uitat! Am citit asta: 'Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri.' Cred că cea mai des întâlnită cauză a depresiilor la adolescenţi este că nu ştiu să gestioneze eşecurile. Constat că nimeni nu-i mai învaţă ce să facă când nu reuşesc, când sunt părăsiţi, când sunt îndepărtaţi din grup, când nu sunt acceptaţi...
Şi nici eu nu-mi încurajez suficient copiii. Când ei fac ceva bine, mi se pare firesc şi mă forţez să fac aprecieri, asta când nu uit, că de cele mai multe ori le trec la categoria 'bineînţeles'.
Eu ma simt parintele norocos ca am doi baieti sanatosi.mai dau ei cu bata-n balta,ii critic,sunt nemultumita,dar tot ai mei sunt.Incerc sa-i invat sa fie motivati sa faca ceea ce simt ei ca le place,iar lucrurilor obligatorii sa le faca fata.Nu tot timpul reusesc,dar si un diamant pana sa straluceasca are nevoie de multe ore de slefuiala si rabdare:).
RăspundețiȘtergereCartile le asez in functie de prioritati:).
Si profesorii. Nu doar parintii. Nu ne reptau ei oare, "s-a n-ajungeti ca noi?". Nefericirea se transmite si nemultumirea.
RăspundețiȘtergereeu mi le aranjez pe teme; dar cele apropiate sunt intr-o mini biblioteca tot langa birou; copiii de acum sunt norocosi, pentru ca au acces la multe informatii si pot lua deciziile in cunostinta de cauza
RăspundețiȘtergereAngi,
RăspundețiȘtergerecate dreptate ai!
Incerc si eu sa fac ce pot. Am observat ca este necesar sa ne schimbam (parintii) odata cu ei. Si intelegerea e altfel si de inteles te intelegi mai bine cu ei. Am evitat total teoriile de genul 'eu pe vremea mea...'
David,
RăspundețiȘtergere"N-ajungeti ca noi, dar sa ajungeti ca...." si deja suna mai bine. Transmite o nemultumire, dar ofera si un model.
sophie,
RăspundețiȘtergerenoptiera mea e burdusita cu ceea ce e neaprat necesar sa fie langa mine, iar in biblioteca...
eu am eficienta omului lenes, calculatorul e organizat pentru a gasi rapid ce-mi trebuie, fisierele au nume sugestive, astfel, dupa 5 ani gasesc dupa nume un fisier...ce vreau sa zic e ca am tipare in gandire privind organizarea lucrurilor. In biblioteca pe categorii, acelasi autor are toata seria de carti impreuna.
Cartile le asez in functie de colectie sau de autori, de asemenea le am aranjate pe domenii, beletristica, filosofie, psihologie, etc.
RăspundețiȘtergereSărut mâna Cleo !
RăspundețiȘtergereAm trecut pe aici şi aşa am relizat că spre ruşinea mea s-a cam pus praful în bibliotecă , viteza cu care ne trăim cotidianul ne face să triem priorităţile şi cum aşă suntem noi de multe ori sortiţi greşelii , normal , alegem ce este ma simplu , mai uşor mai derizoriu.
Eu nu cred că pentru copii frica de eşec are vreo însemnătate , ci doar frica de părinţi . Nu este definitoriu , sunt cazuri şi cazuri .
Bianca,
RăspundețiȘtergerein concluzie dublu esec. Primul esec ca urmare a actiunii lor, al doilea esec este in comunicarea cu parintii. Dar de cele mai multe ori frica de reactie este neintemeiata, este doar imaginea copilului si cum crede el ca vor reactiona parintii. Imi amintesc de prima oara cand Silvia voia sa-mi spuna ca a luat un doi la fizica (cu 3-4 ani in urma), cand stia ca stramb nasul la o medie de 9. Intotdeauna cand vreau sa aflu ce se mai intampla cu copiii mei in adanc, ii scot in oras la o inghetata, la o ceva...orice. Cu o astfel de ocazie mi-a spus de nota, pentru ca se acumulase o atat de mare tensiune in ea incat simtea ca nu mai rezista. :) Si nu s-a intamplat nimic. M-am mirat doar ca nu mi-a zis pe loc. Acum, cand stie ca trebuie sa-mi spuna ceva care ma va enerva/supara, ma suna la serviciu si-mi spune. Cand stie ca mai dureaza cateva ore pana sa ajung acasa. Sigur ca da, peste cateva ore 'importanta' scade foarte tare, mi se pare absurd sa ma mai cert pe subiect. Deci, copiii stiu sa abordeze problemele, putina ingeniozitate, cunoastere a parintelui si gata.
Sorin,
RăspundețiȘtergereesecul repetat scade vertiginos stima si increderea de sine. Nu uita ca la pubertate/adolescenta reactiile sunt exacerbate. Nu vorbim de adulti cu personalitate bine diferentiata, desi si intre ei sunt mult, multi care au probleme.