Ma intorc la Hellinger...
O relatie reusita, zice domnul, este atunci cand atat barbatul cat si femeia recunosc ca au nevoie de celalalt pentru desavarsirea lor. Atunci devine relatia un intreg, cand fiecare daruieste celuilalt, ceea ce ii lipseste.
Egalitatea dintre parteneri nu trebuie privita ca egalitatea muncitoreasca, sau nascuti egali, ci ca egalitate de pozitii. Adica, au acelasi start in nevoia pentru celalalt.
Despre echilibrul in a da/a primi
Cand primim, chiar daca este ceva frumos, faptul ca primim din partea celuilalt ne creaza in interior o presiune, pentru ca simtim ca pierdem ceva din propria independenta. Automat apare nevoia de echilibru, asa ca cel care a primit, pentru recastigarea pozitiei va intoarce darul. Pentru linistea sa, cu ceva mai mult decat a primit. Din nou se strica usor starea de echilibru, astfel ca celalalt este obligat sa actioneze pentru a o restabili. Niciunul nu are liniste, in mod paradoxal, amandoi sunt intr-un proces continuu de a mentine acest echilibru.
Starea de nevoie este atragatoare, asa ca multi o intretin.
Altii prefera sa tot ofere, insa destul de greu primesc, zicandu-si in sinea lor: "mai degraba sa te simti tu obligat fata de mine decat eu fata de tine". Acest fapt , de cele mai multe ori, are la baza convingerea ca este facut cu cele mai bune intentii. Cand cineva tot daruieste, tot daruieste, dar nu vrea sa primeasca in schimb, in timp se va lovi cu refuzul celui care primeste.
Acest mod de comportament dauneaza relatiei parteneriale, pentru ca cel care tot da ajunge sa isi inteleaga pozitia superioara fata de celalalt, neprivindu-l pe celalalt ca egal, ci ca inferior.
Pentru trainicia relatiei este foarte important sa nu oferim mai mult decat noi insine putem accepta, iar celalalt e capabil sa rasplateasca.
In consecinta, cel care ofera si ofera ( si Cerul stie ca femeile fac extrem de bine asta...) fara sa-l lase pe celalalt sa rasplateasca, daca are ce rasplati, daca are cu ce rasplati, il pune in pozitie inferioara pe partener şi determina dezechilibrul si afectarea relatiei.
Spun ca femeile fac asta de multe ori pentru ca ele cad in pacatul de a oferi exact ceea ce vor sa primeasca la schimb. Or asta...nu se poate. Barbatii sunt diferiti de femei. Nu mai buni, nu mai rai, doar diferiti.
Datul asta bezmetic si continuu al femeii destabilizeaza nu doar relatia, ci si echilibrul interior. Asa apar dezamagirile, cauze ale unor asteptari mari neimplinite.
.......
Hellinger mai spune ca atunci cand iti intalnesti perechea sa fii pregatit sa vezi in preajma ei parintii, bunicii, strabunicii si alte rude. Desigur, e valabil si invers. Noi purtam in noi/mostenim "istoria capacitatii de a iubi" a generatiilor anterioare. De aceea modul de terapie se refera la constelatia familiei, nu este o terapie axata pe individ, ci individul in contextul familiei.
Am participat la un astfel de workshop, este ceva ce m-a marcat, m-a ajutat sa inteleg mai bine de ce sunt cum sunt si si mai bine am inteles cat de mult ne afecteaza istoria familiei.
Mentorul meu ramane in primul rand batranul Osho fara de care nu as fi inteles nefericirea, fericirea, singuratatea, solitudinea, bucuria, curajul si constientizarea. Si cate or mai fi de stiut...dar sunt deschisa. Asa a fost sa fie, asta sa mi se potriveasca mie si sunt norocoasa ca l-am intalnit cand eram in cadere libera...
O relatie reusita, zice domnul, este atunci cand atat barbatul cat si femeia recunosc ca au nevoie de celalalt pentru desavarsirea lor. Atunci devine relatia un intreg, cand fiecare daruieste celuilalt, ceea ce ii lipseste.
Egalitatea dintre parteneri nu trebuie privita ca egalitatea muncitoreasca, sau nascuti egali, ci ca egalitate de pozitii. Adica, au acelasi start in nevoia pentru celalalt.
Despre echilibrul in a da/a primi
Cand primim, chiar daca este ceva frumos, faptul ca primim din partea celuilalt ne creaza in interior o presiune, pentru ca simtim ca pierdem ceva din propria independenta. Automat apare nevoia de echilibru, asa ca cel care a primit, pentru recastigarea pozitiei va intoarce darul. Pentru linistea sa, cu ceva mai mult decat a primit. Din nou se strica usor starea de echilibru, astfel ca celalalt este obligat sa actioneze pentru a o restabili. Niciunul nu are liniste, in mod paradoxal, amandoi sunt intr-un proces continuu de a mentine acest echilibru.
Starea de nevoie este atragatoare, asa ca multi o intretin.
Altii prefera sa tot ofere, insa destul de greu primesc, zicandu-si in sinea lor: "mai degraba sa te simti tu obligat fata de mine decat eu fata de tine". Acest fapt , de cele mai multe ori, are la baza convingerea ca este facut cu cele mai bune intentii. Cand cineva tot daruieste, tot daruieste, dar nu vrea sa primeasca in schimb, in timp se va lovi cu refuzul celui care primeste.
Acest mod de comportament dauneaza relatiei parteneriale, pentru ca cel care tot da ajunge sa isi inteleaga pozitia superioara fata de celalalt, neprivindu-l pe celalalt ca egal, ci ca inferior.
Pentru trainicia relatiei este foarte important sa nu oferim mai mult decat noi insine putem accepta, iar celalalt e capabil sa rasplateasca.
In consecinta, cel care ofera si ofera ( si Cerul stie ca femeile fac extrem de bine asta...) fara sa-l lase pe celalalt sa rasplateasca, daca are ce rasplati, daca are cu ce rasplati, il pune in pozitie inferioara pe partener şi determina dezechilibrul si afectarea relatiei.
Spun ca femeile fac asta de multe ori pentru ca ele cad in pacatul de a oferi exact ceea ce vor sa primeasca la schimb. Or asta...nu se poate. Barbatii sunt diferiti de femei. Nu mai buni, nu mai rai, doar diferiti.
Datul asta bezmetic si continuu al femeii destabilizeaza nu doar relatia, ci si echilibrul interior. Asa apar dezamagirile, cauze ale unor asteptari mari neimplinite.
.......
Hellinger mai spune ca atunci cand iti intalnesti perechea sa fii pregatit sa vezi in preajma ei parintii, bunicii, strabunicii si alte rude. Desigur, e valabil si invers. Noi purtam in noi/mostenim "istoria capacitatii de a iubi" a generatiilor anterioare. De aceea modul de terapie se refera la constelatia familiei, nu este o terapie axata pe individ, ci individul in contextul familiei.
Am participat la un astfel de workshop, este ceva ce m-a marcat, m-a ajutat sa inteleg mai bine de ce sunt cum sunt si si mai bine am inteles cat de mult ne afecteaza istoria familiei.
Mentorul meu ramane in primul rand batranul Osho fara de care nu as fi inteles nefericirea, fericirea, singuratatea, solitudinea, bucuria, curajul si constientizarea. Si cate or mai fi de stiut...dar sunt deschisa. Asa a fost sa fie, asta sa mi se potriveasca mie si sunt norocoasa ca l-am intalnit cand eram in cadere libera...
"relatii reusite" exista doar atatea cate stele imperecheate exista… caci ce se intampla daca femeia si barbatul ajung la sfarsitul nevoii de desavarsire a lor…?!; sau daca femeia si barbatul ajung la sfarsitul altei nevoi… ?! si a altei nevoi…; atunci intregul se sfarma inapoi ca un mal de nisip in doua cercuri rotunde…
RăspundețiȘtergeredoar iubirea aceea alchimica, imposibil de asezat in rame sau in cuvinte poate duce acolo; restul e doar impreunare pentru trecea timpului...
mosu,
RăspundețiȘtergerecred la fel ca tine, nu exista relatii 100% reusite, altfel de unde si pentru ce atatea teorii si practici pentru audodezvoltare si dezvoltarea armonioasa a relatiilor. Tocmai ca nu se atinge perfectiunea in relatie exista acest vesnic joc al acomodarii prin mentinerea echilibrului. Apoi, eu cred in dinamica lucrurilor, in evolutia individuala...oarecum nevoia devine continua.
Pentru ca impreunarea asta pentru trecerea timpului poate sa fie total nepotrivita, bunisoara, corespunzatoare, potrivita, foarte potrivita, excelenta (si cate grade mai doresti).
Cred ca trebuie tintit sus pentru a spera la imperecherea stelelor. Ca pentru vremea cand chimia pierde din putere trebuie sa ai alaturi un prieten, unul care sa te insoteasca in calatorie.
Caci nu stiu daca e ceva mai greu decat singuratatea in doi.
Daca incepem sa vorbim despre relatii nu terminam niciodata, fiecare relatie este unica in felul ei, destul de greu de incadrat in reguli de functionare.
Teoriile sunt bune totusi pentru ca multi dintre noi ne simtim dezorganizati in actiuni, poate ca avem cele mai bune intentii si chiar dorim ca lucrurile sa functioneze. O teorie iti poate oferi o idee, o revelatie a propriilor actiuni, diferenta de rau si bine, sursa de rau sau bine. Eu cred ca intr-o relatie fiecare nu poate sa se ocupe decat de partea lui, pe aceea s-o implineasca cat mai bine in corespondenta cu propria nevoie, in coincidenta cu nevoia celuilalt.
Daca vrei sa mai ajuti putin, te-as ruga sa incerci sa "vezi" putin partea barbatului in echilibrul fragil a lui da/primeste.
La ora actuala am 3 prietene cu aceasta problema, ele sunt "inspiratia" pentru postarea asta.
Aceasta greseala/incercare am facut-o si eu candva, nu a functionat nici la mine. Eu atunci credeam ca e corect sa oferi ce simti din tot sufletul si ca iubirea nu e contabilitate ca sa faci balante si bilant...Dar uite, ca daca dai mai putin si il astepti si pe partener sa tina pasul...parca poate fi mai bine.
Altfel, e ca atunci cand unul alearga 5 ture de stadion si partenerul face o jumatate de tura...Unul oboseste prea repede, poate definitiv, celalalt se opreste frustrat si cu increderea in sine "fracturata".
In plus, penntru mine barbatul ramane un mister la fel de mare cum este femeia pentru barbat. Desi, sincer, de la o varsta m-am cam saturat sa fiu creatoare de mistere, si asa cum sunt, carte deschisa, nu prezint niciun interes...Mie mi se pare paradoxal. Dar de cand nu-mi mai bat capul cu asta , ma plac si mai mult :))
recunosc ca m-am cramponat putin pe niste pozitii poate prea rigide, aparent “idealiste”, dar am vrut sa pun degetul pe o realitate cred eu foarte importanta; cei mai multi dintre indragostiti incep cu “m-am indragostit pana peste cap, el/ea e iubirea vietii mele si il voi iubi pana la capatul zilelor”; eu spun ca nu-i asa, eu zic ca indragosteala cel mai adesea trece, uneori peste o zi, alteori peste o luna, sau peste un an sau peste zece; dar de cele mai multe ori (daca nu se-mperecheaza stelele) trece; deci oamenii pleaca mereu de la premise gresite si de aici o gramada intreaga de incurcaturi si de confuzii…
RăspundețiȘtergereapoi daca e sa vorbim despre dragoste la cupluri peste care au trecut ceva ani trebuie sa delimitam foarte clar despre ce vorbim, caci se amesteca foarte adesea casnicia, cu iubirea si cu respectul reciproc
eu cred ca intr-un cuplu pasiunea iubirii piere in cativa ani: trei, cinci, zece maxim in cele mai multe cazuri; si iubirea se-nmoaie si se prelinge incet-incet topindu-se; iubirea nu piere intotdeauna, icneste acolo dar nu mai are putere sa iasa deasupra cu forta; si atunci coeziunea unui cuplu este data de alte elemente care ii leaga pe oameni: prietenia, respectul reciproc, copiii, sau pur si simplu ideea unei casnicii riguros cladite
si-atunci revenind la problema pusa de tine trebuie sa delimitam mai clar unde se incadreaza partenerii despre care vorbesti; e un cuplu proaspat indragostit, e un cuplu care incearca sa pastreze peste ani vie valvataia iubirii, e un cuplu care incearca sa salveze o casnicie, sau pur si simplu sa culeaga iubirea topita in causul palmelor…?! caci lucrurile stau altfel de fiecare data…
vorbind la modul general despre ideea pe care o punctezi tu in insemnare cred ca ai dreptate; barbatul si femeia au senzori diferiti de a recepta gesturile acestea delicate ale iubirii; femeile sunt mai sensibile, au senzorii setati pe vibratii abia detectabile, in timp ce barbatii nu simt de multe ori decat vibratiile “sanatoase”; femeile sunt capabile sa detecteze si sa cantareasca gesturi pe care barbatii nici nu le simt; multe gesturi de daruire ale femeii trec neobservate sau daca sunt observate sunt tratate ca fiind “normale”…
iar solutia nu cred ca e ca femeia sa daruiasca mai putin sau traiasca mai domol daruirea, ci sa se “calibreze” la modul de receptie al barbatului, sa se inteleaga unul pe altul, sa intelegeaga ce-si doresc si ce-si pot darui, sa daruiasca si sa primeasca cu palmele deschise astfel incat ceea ce-si daruiesc sa fie simtit si de unul si de celalalt…
Pai nu pot spune cazurile concrete pentru ca ar trebui sa zic din casa altora. Dar m-am mirat de delimitarile facute...sincer, pentru mine relatia e relatie, ca s-a finalizat cu casatorie sau nu, investitia este aceeasi. Traiul in comun pe lunga durata e la fel, cu o hartie sau fara. Implica acelasi "cerinte". Sigur, aceste peroane (prietenele) sunt persoane adulte, clar ca nu vorbim despre iubiri cu Zburatori.
RăspundețiȘtergereSunt de acord cu "calibrarea" , dar pentru a o realiza exact asta trebuie sa faca femeia, sa "traiasac mai domol daruirea", pentru ca daca mentine aceeasi intensitate infunda canalul de receptie al barbatului...si atunci nu mai trece spre el chiar nimic.
da, bine, recunosc...o usoara ironie a fost :D )
Pentru mine iubirea adevarata in cuplu e ca un jar, arde mocnit si-ajuge sa sufli usor ca sa apara iar flacara. Adica, mi-ar placea sa fie asa, mai adevarat spus.
Cred ca iubirile legendare au ramas in istorie pentru ca nu s-au consumat. Da, da, asta trebuie sa fie secretul,iubirea sa nu fie consumata. In rest, e parteneriat.Reusit sau nu.
Dar asta e literatura, iar in viata reala unii au sufletul mistuit.