Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

luni, 18 octombrie 2010

Lichita de ...suflet (nu de perete :) )

Dialogul întâmplător de jos (scos de la comentarii şi din context fără a-i perima ideea) m-a inspirat pentru a mă intreba cum şi în ce fel reusesc eu să mă strecor în sufletul cuiva, cum şi în ce fel primesc în sufletul meu pe cineva şi ce am observat pe la alţii. Astfel că, intratul şi ieşitul ăsta nu-i treabă de colea .

"Sophie:As fi mai mult decat onorata sa am un locsor in sufletul cuiva...Dar numai proprietarul sufletului are dreptul sa primeasca...

Dan V:Trebuie doar sa bati la poarta..."

Pare...simplu. Şi totuşi nu e chiar atât de simplu.
Citisem la Marin Preda într-o carte, că punându-ţi sufletul pe masă rişti să scuipe toţi beţivii în el. Acum nu pot să zic că l-am ascultat pe Preda în totalitate, însă din fragedă tinereţe am păstrat o oarecare distanţă.
In mod cert sunt destui care şi-au construit un sistem de autoprotecţie confortabil de genul blocaj la suflet...ba mai mult au ridicat nişte ziduri groase la care au proptit o poartă imensă încuiată şi cheia "ţâpată" într-o tufă cu mărăcini.

Acum ştiu că dacă nu lăsăm nimic să intre nici nu vom avea ce lasa să plece.
Mai ştiu că suferinţa este acea care ne face pe toţi egali într-un sens dublu şi ciudat, pentru că suferinţa ne dezarmează, ne descoperă vulnerabilitatea, ne arată cât de puternici suntem şi când ne arată toate astea o face cumva privindu-ne de sus, uneori copleşindu-ne. În orice fel se manifestă, rezonanţa sufletului se ascute. Oarecum suferinţa umanizează, doboară condiţia socială şi-l lasă pe om dezgolit. Atât pe bogat cât şi pe sărac. Suferinţa este cea care se manifestă după bunul plac, ne cuprinde după cum suntem de pregătiţi.
Şi dacă n-am ratat nicicum războiul cu suferinţa este posibil să colectăm pe lângă medalii şi multe sechele.
Cert este că toate războaiele din suflet ne sensibilizează, ne fac mai receptivi, mai empatici , mai aspri, mai acri sau ne izolează.
E oarecum de înţeles teama şi dorinţa fiecăruia de a nu fi rănit. Şi nu vreau să vorbesc de cazurile de extremă până la patologic.
Am întâlnit persoane care ţin portiţa sufletului încuiată de teama dezechilibrului interior, le este atât de frica de felul cum presupun că vor fi afectaţi încât preferă să-şi ferească sufletul de intruşi.
Dar eschivarea nu e strategia folosită numai pentru "protecţia" sufletului, se pare că pentru a trăi chiar e nevoie de curaj.

Iubirea rămâne cheia porţii sufletului dar nu poţi ajunge la iubire dacă nu priveşti în interior şi nu laşi pe nimeni să intre.

Deci...pentru a primi în suflet, trebuie să facem din acesta un loc ...curat, un loc în care am scormonit prin unghere, am şters destul de bine praful până am făcut din el un loc care ne place. Şi dacă ne place în sufletul nostru, ne place ce vedem când ne privim în suflet, suntem în relaţie de iubire cu noi înşine , iată că putem să stăm cu uşa deschisă, cu braţele deschise şi cu inima deschisă pentru a primi oaspeţi. Condiţia musafirului este de privilegiat, el este primit cu încântare, iar apariţia lui ne înviorează sufletul.
Reciproca, cel ce ne intră în suflet este cel care ne vede frumuseţea, curăţenia, căldura, cel care nu ne atinge rănile dar are compasiune pentru ele şi nici vorbă să producă altele.
Dar suntem oameni, doar nişte oameni...uneori nu ne ţinem promisiunea aceasta nespusă, putem face mizerie, putem călca pe răni...

...eu n-am să bat la uşă. Am ochiul sufletului format, văd frumosul, simt curatul, am curaj şi la randul meu am sufletul deschis pentru oricine nu intră cu forţa, nu vrea să stăpânească şi îşi lasă bocancii la usă.
...n-am să bat la uşă, dar am să mă strecor prin gaura cheii, pe la pragurile uşii...până când stăpânul sufletului o să tresară surprins aflându-mă acolo, acum când ştia că locul meu e demult acolo. Plăcut surprins.

(da, sunt încrezută :) )

Muzica la care sufletul meu râde, plânge, este nostalgic sau pur şi simplu Este...
Rachmaninov, Rhapsody on a Theme of Paganini (Var 18), Prelude în C sharp minor
Beethoven, Moonlight sonata
Satie, Gymnopedie no.1
şi în primul rând Louis Armstrong, Body and soul-varianta numai cu orchestră

Concluzie: când întâlnesc oameni frumoşi nu mă feresc să mă ţin aproape. Pentru că sunt rari.

(am făcut mici completări pentru că m-am grăbit la pilates când am scris cele de mai sus, iar Speranţa mi-a spus cu cuvinte frumoase că am făcut o varză în postare :) )


5 comentarii:

  1. :))
    Sperantei ii place mult "varza" gatita de tine dar de data asta nu i-a simtit pe deplin gustul :d... si nu pentru ca tu gatesti prost ci pentru ca ea... e foarte "on standby" in acest moment:)) si nu mai simte gustul multor delicatese ;))(asta nu inseamna ca vitaminele nu sunt absorbite;) )

    In privinta sufletului meu pot sa spun ca, chiar daca acolo nu este mereu un loc foarte curat (ordinea pentru mine inseamna si putina dezordine si nu poate fi niciodata perfecta), sunt mereu gata sa primesc oaspeti,iar daca uita sa-si lase bocancii la usa - ii descalt eu :d , si daca fac mizerie - strang eu dupa (se spune ca daca vrei ordine in casa nu fa copii:)) - eu vreau copii:) ).

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) eu am deja copii.
    Perfectiune nu exista in nimic ce tine de om si natura lui. Dar putem sa tindem...
    Aici e vorba doar de a face loc si placut pentru cineva...nimeni nu sta intr-un loc unde nu se simte bine, nu are loc sa se aseze, in jur totul e vraiste...De fapt, cand astepti musafiri, faci curatenie, nu?
    Si daca te duci intr-un loc frumos in vizita, parca ti-e jena sa dai cu bocancul. Cumva, frumosul asta al sufletului poate imblanzi salbaticia altora.

    RăspundețiȘtergere
  3. :d
    Se spune ca "oamenii buni incap peste tot" ;))
    sau "Omul sfinteste locul":d
    Si apoi musafirii vin si nepoftiti (nu neaparat cu intentii rele) ce faci atunci, ii alungi doar pentru ca nu e super curat?
    Sau perceptia curatenii este diferita(probabil tu stii mai bine: soacra vede praful si acolo unde el nu-i:)) )?
    Ok, probabil exagerez incercand sa descifrez interiorul din interior, sufletul sufletutlui...
    Tot ce vreau sa spun e ca daca cineva bate la usa sufletului tau, il primesti (sau nu-l primesti) asa cum este el(sufletul) in acel momemnt, daca acelei persoane ii place - ramane, daca nu - pleaca.
    Si, ai dreptate, frumusetea sufletului il transforma intr-un adevarat "luptator" impotriva intrusilor.

    RăspundețiȘtergere
  4. ...prea putini alesii. Adevarul e ca multi se perinda, dar putini raman cu adevarat acolo sa locuiasca.
    Acuma, de deschiderea mea sa nu te indoiesti, pentru ca daca sochez cu ceva in general, cu asta sochez. Dar,realitatea este ca putini ne raman in suflet cu adevarat. Ce crezi tu, de ce se intampla asa?

    RăspundețiȘtergere
  5. :)
    Nu stiu daca exista o regula anume, dar cred ca raman cu adevarat in suflet cei care la randul lor sunt la fel de deschisi ca si gazda...:)
    Comunicarea de la suflet la suflet face ca cele 2 suflete sa devina unul singur, ca ambii sa se simta si gazde si musafiri in propriul suflet:)

    RăspundețiȘtergere