Întâlnirile rare, ca vinul roşu vechi şi bun

Dacă în România nu trebuie să ratăm un loc de vizitat, acela ar fi Valea Ghimeşului. 

În orice loc de acolo te afli, eşti la margine de pădure, împrejurul este plin de dealuri şi piscuri iţite în zare. Îţi vine greu să crezi că lumea se mai termină undeva.

Dacă ai norocul să ai şi o prietenă care locuieşte acolo, poţi privi pe fereastra de la bucătărie răsăritul soarelui, apărut direct din mijlocul cerului. Cerul pe care îl poţi atinge dacă întinzi mai bine mâna şi urci dealul.

Dealul are o pantă cu un unghi între 70-80 gr. Un cal alb paşte în fiecare zi acolo. Mai pasc şi nişte vaci.

Ne liniştim când vacile pasc liniştite şi nu cad peste noi. Şi nici calul. 

Încercăm să ne imaginăm cum se coseşte iarba acolo, cât de chinuitoare trebuie să fie munca asta.

Monica a mai adunat un an. Ea adună anii cu grijă. Fiecare an este un an special, pentru că este un an în plus. Timpul este generatorul ei de ambiţii interioare.

Ştie bine câte nu a avut, că ar mai vrea şi aia şi cealaltă, dar tot ar mai vrea.

Ştie că dealul şi pădurea sunt cele ce rămân. În ziua de azi nimic ne e veşnic şi nici măcar pădurea. Pentru că toţi vor să se îmbogăţească.

Obişnuinţa desensibilizează. Ne plictisim atât de repede.

Moni priveşte în fiecare seară un alt tablou. Văd cum a crescut în ea apartenenţa. A descoperit-o şi o îngrijeşte.

Moni ne-a mai dus într-un loc, în piaţă la Palanca.

Cineva spune lângă mine că piaţa are preţuri de criză.  Sunt oricum la jumătate faţă de piaţa din oraş.

La întoarcere facem o oprire la mormântul lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului. Întâmplarea lui a făcut ca romanul ‚Pădurea spânzuraţilor’ să aibă un personaj inspirat din realitate.

Emil Rebreanu a luptat în primul război mondial, obligat fiind să-şi întrerupă studiile şi înrolat în armata austro-ungară, rănit de mai multe ori pe mai multe fronturi. În 1917, regimentul său a fost trimis să lupte pe frontul românesc, moment în care începe marea dramă a lui Emil Rebreanu, aceeaşi ca pentru toţi românii din Ardeal, şi anume acea de a lupta împotriva fraţilor lor din Vechiul Regat. Va încerca să treacă linia frontului în tabăra românilor, dar este prins şi condamnat la spânzurătoare.

          Pe mormânt este înscris un fragment dintr-o scrisoare către sora Miţi în 4 februarie 1917.:

‚Nu ştiu cum se va întoarce lumea după război dar dacă nu voi pierde nimic din din tot ce simt că este în mine- voi ajunge departe.’

Românii au fost uniţi cândva, întotdeauna când le-a fost greu, când talpa umilinţei le-a oprit respiraţia, apăsând pe gât. 

Apartenenţa la o naţiune a fost cândva o mândrie. Pentru unii este chiar şi acum.

Războiale nu ne mai privesc, nu ne mai interesează, pentru că ne omoară războaiele interioare şi delimitarea de cei care vor să se revolte.

Probabil reacţionăm mai bine la oprimare, la strivirea demnităţii, aş zice optimist.

Dar şi demnitatea se învaţă, din generaţie în generaţie, prin modelele pe care le ai, atunci când ai un exemplu, al unui om care este capabil să moară pentru o idee.

Noi nu mai murim nici pentru aproapele nostru, nici măcar pentru noi înşine.Nu mai avem memorie colectivă.

La mulţi ani!

Mulţumesc pentru o întâlnire cu prieteni, pentru ocazia de a-mi aminti nişte  conţinuturi şi pentru că eşti atât de pozitivă, tu însăţi fiind o lecţie de viaţă pentru ceilalţi.