Mă doare dar sper

În ultima vreme aud tot mai des că a ţi se lua speranţa poate fi unul dintre cele mai rele lucruri.

Asta presupune că acţiunile externe să aibă un impact atât de mare asupra fiinţei umane încât ele acţionează ca şi cum am fi fost prădaţi, iar speranţa ne-a fost furată. 

Găsesc că este diferenţă între 'a lua speranţa' şi 'a renunţa la speranţă'.

Să renunţi la speranţă poate fi o formă de conservare a fiinţei atunci când se află într-un context de constrângere, când accesul la exterior îţi este limitat, când accesul la a face ceea ce doreşti îţi este restricţionat. Spun că este o formă de conservare a fiinţei pentru că te fereşte de suferinţă.

Pentru că cei ce au speranţă sunt în primul rând visătorii, sunt cei cu credinţa în sine de nezdruncinat, cei care rămân cu mintea ocupată atunci când apar constrângerile şi limitările şi nu încetează să aibă dorinţă.

De asemenea, ei sunt cei expuşi la suferinţă. Să ai speranţă înseamnă să vezi dincolo de nori, să poţi spune:      ' necunoscutul şi imensitatea nu mă sperie', 'într-o zi voi fi dincolo', înseamnă să priveşti în zare şi să simţi adierea şi parfumul dorinţei împlinite.

Să renunţi la speranţă înseamnă să spui: 'speranţa e periculoasă', 'eşti doar aici şi acum, nu ai cum să fii în altă parte', înseamnă să crezi că nu e voie să-ţi asculţi muzica inimii, nu e voie să asculţi muzica în general, pentru că te face să simţi libertatea.  A fi liber să speri'.

Speranţa să vă moară ultima!